Ochiul este un organ de simț, ce are ca funcție percepția luminii și transformarea acesteia prin procese chimice în influx nervos.
Ochiul este format din mai multe medii optice transparente: cornee, umoare apoasă, cristalin și vitros.
Dintre acestea, cea mai mare putere refractivă o are corneea, cu aproximativ 40D, urmată de cristalin, cu aproximativ 20D.
Cristalinul ajută la procesul numit acomodare, prin care se poate modifica puterea de refracție a ochiului. În acest mod, indiferent de distanța unui obiect față de ochi, imaginea va fi focalizată la locul potrivit. În cazul unui ochi emetrop (lipsit de vicii de refracție), după ce lumina străbate mediile optice transparente, imaginea se formează pe retină.
În plus, irisul este un mușchi ce ajută la reglarea nivelului de lumină ce pătrunde în ochi.
Procesarea imaginii se face la nivelul creierului, în arii cerebrale situate la nivelul lobului occipital. Ochiul este legat de creier prin tracturi nervoase, axoni ai celulelor ganglionare din retina. Putem să asemănăm aceste fascicule de fibre cu un cablu, ce fac legătura între ochi și creier, transmitând informația primită la nivelul ochiului.
Retina, stratul ocular aflat cel mai profund, este locul unde are loc transformarea energiei luminoase în influx nervos, prin procese chimice complexe. Aceasta este formată din 10 straturi și din peste 100 de milioane de celule.
Celulele de la nivelul retinei sunt neuroni. Există 6 tipuri principale de neuroni retinieni, fiecare având o funcție specifică. Fotoreceptorii retinieni se numesc conuri sau bastonașe, datorită formei lor particulare, fiecare dintre aceștia fiind responsabili de un anumit tip de vedere, fotopică (pe timp de zi) sau scotopică (pe timp de noapte). Fotoreceptorii cu con sunt de 3 tipuri: pentru detectarea de albastru, de verde și de roșu.
Medicul oftalmolog are posibilitatea vizualizării directe a retinei, cu ajutorul unui aparat numit biomicroscop. În acest mod, pot fi observate eventuale patologii existente la nivel retinian. Complexitatea anatomiei și fiziologiei retiniene derivă din existența multor tipuri de neuroni și de neurotransmițători. Mai mult, pentru ca informația să poată fi transmisă de la o celulă la alta este nevoie de o serie de condiții, precum iluminarea corespunzătoare și adaptarea retinei la lumina percepută. În ciuda complexității sale, patologiile retiniene afectează de obicei fie stratul de celule fotoreceptoare, fie stratul de celule ganglionare.
Cel mai important loc din retina este macula, loc unde există o mare densitate de fotoreceptori cu conuri, cu ajutorul cărora putem vedea forme, culori și chiar detalii și nuanțe. La fiecare control oftalmologic, medicul trebuie să examineze această regiune, pentru a exclude existența posibilelor afectări maculare.
Un alt loc important de la nivelul retinei este capul nervului optic, locul unde fibrele nervului optic se întrepătrund, pentru ca mai apoi să urmeze un traseu spre posterior. Nervul optic este format din axonii celulelor ganglionare retiniene și este format din 4 părți: disc optic, segment intraorbitar al nervului optic, segment intracanalicular al nervului optic și segment intracranian al nervului optic. Segmentul intraorbitar al nervului optic este și el subdivizat la rândul său în alte 3 segmente, și anume: porțiune anterioară (prelaminară), porțiune mijlocie (laminară) și porțiune posterioară (retrolaminară). Nervul optic va părăsi ochiul prin structura numită lamina cribroasă, care este ca o sită. Acesta va fi însoțit de artera oftalmică.
Calea optică este formată din 3 neuroni: celulele bipolare, axonii celulelor ganglionare și neuroni din creier (corpii geniculați laterali). Restul tipurilor de neuroni retinieni îndeplinesc alte funcții, precum conexiuni interneuronale sau susținere.
Aria vizuală primară se întâlnește la nivelul lobului occipital. Aceasta are un traiect dinspre posterior, spre medial și se întinde de la nivelul părții posterioare a lobului occipital până la pliurile scizurii calcarine. Câmpul vizual central se va proiecta la nivelul “vârfului” lobului occipital, adică zona din lob aflată cel mai în față. Aici se găsește sediul vederii centrale. Partea inferioară a câmpului vizual va avea o proiecție superioară față de scizura calcarină, în timp ce partea superioară va avea o proiecție inferioară față de scizura calcarină.
Vederea centrală, maculară, adică vederea detaliată, în culori, pe timp de zi, dispune de cel mai mare număr de celule ganglionare, de cel mai mare număr de axoni și de cea mai întinsă arie de cortex vizual, unde sunt procesate toate informațiile vizuale. Leziunile de lob occipital pot duce la defecte de câmp vizual.
CONCLUZIE
Având în vedere cele menționate mai sus, putem concluziona că există o interacțiune continuă între ochi, organul senzorial cu ajutorul căruia percepem lumina, și creier. Cortexul cerebral reprezintă centrul superior de prelucrare, procesare și control al tuturor informațiilor primite de la analizatorul vizual. La întrebarea – “Vedem cu ochii sau vedem cu creierul”, un răspuns mai corect ar fi faptul că vedem datorită interacțiunii și cooperării neîncetate ale acestor organe.
Bibliografie:
Gupta, M., Ireland, A. C., & Bordoni, B. (2023). Neuroanatomy, Visual Pathway. StatPearls.
Martin, T. J., & Corbett, J. J. (2013). Practical Neuro-ophtalmology. McGraw-Hill Education.
Miller, N. R., Subramanian, P. S., Patel, V. R., Walsh, F. B., & Hoyt, W. F. (2016). Walsh and Hoyt’s clinical neuro-ophthalmology: the essentials. Philadelphia: Wolters Kluwer.
Dr. Codruț Rusu, Medic Oftalmolog